fragment
Dănuţ intră în livadă, cu mâna Monicăi ferecată în pumnul lui (...). Monica îl urma privind pe sus... Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.
Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune, dar nu ştia cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mânia. Asta îl revoltă!
― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el, grăbind pasul, la Monica.
Monica iuţi pasul după el. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale când n-ai umbrelă.
― Unde mergem, Dănuţ?
― Nu-i treaba ta!
"E supărat, săracu'! îl compătimi Monica.
― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere, Dănuţ!
― Nu.
― Atunci hai să stăm pe iarbă.
― Nu.
― Cum vrei!
― Aşa vreau!
― Eşti supărat pe mine, Dănuţ?
― De ce nu-mi răspunzi?
― Nu vrei să vorbeşti cu mine?
― Nu.
― Atunci mă duc.
― Ba să stai!
― Cu sila?
― Da.
― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc?
― Nu-ţi dau.
― Dănuţ, ce-nseamnă asta?
― Înseamnă!
― Eşti un rău-crescut!
― Vra să zică mă insulţi?... Lasă, că-ţi arăt eu!
Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. Monica îşi strânse dinţii; ochii i se înnegriră subt sprâncenele încordate...
― Vrei să mă baţi? gâfâi ea.
― Da! bufni Dănuţ, neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe.
Trase din nou de cozi cu stângăcie... Înainte de-a-şi da sama de ce i-au scăpat cozile din mîini, simţi o arsură la deget...
― Au!
Monica-i dădu drumul.
― Muşti? o ameninţă el cu pumnii.
― Şi zgârii.
În faţa ochilor şi-a mâinilor Monicăi, Dănuţ făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.
― Nu mă bat c-o fată!... Du-te-acasă şi spune că te-am bătut, o sfida el mai de departe, alb la faţă.
― Eu nu pârăsc... cum ai pârât-o pe Olguţa. În loc să ţin cu Olguţa, mi-a fost milă... Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mâneca.
― ...Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat, văzând-o că plânge.
― Să nu mai vorbeşti cu mine.
Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi... O pierdu din ochi.
"Mai bine ne-am fi jucat amândoi de-a caii, oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi, şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mâni. Am fost un prost"...
Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. "...Că n-am bătut-o!"
― De ce m-a făcut pârâtor? ţipă el ciudos bătând din picior... Lasă c-am să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica, numai caisele mai erau blonde.
Amurgul era roşu.
Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare, şi scrise titlul pedepsei:
"Olguţa are dreptate".
Sublinie titlul cu-atâta energie, încât linia, la început plină, se prefăcu la sfârşit în două şine subţiri, ca şi cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguţa le contemplă cu satisfacţie... Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia... Virajurile roşii ale limbii, din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoţeau virajurile negre ale peniţei, din ce în ce mai repezi... După a zecea afirmaţie, Olguţa se încruntă, contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rândul în ciubăraşul negru al călimării de cristal... Mirosea a cerneală.
Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul.
Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvânt al ultimei afirmaţii însemnă cu vârful peniţei câte două ghilemeţe drepte. Subt ele altele, şi altele, şi altele. Mişcarea îi plăcea. Parcă scărpina coala. Cu încetul hârtia se umplu până jos de un joc de ţânţari.
Olguţa nu era mulţumită. Iar lăsă condeiul, iar îşi suci nasul. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizându-le, închizându-le, deschizându-le, închizându-le...
C-un "oac" de castaniete, degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Condeiul se ridică în aer, orizontal, şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte:
"Olguţa nare dreptate de două sute de ori".
Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii, ca pe un plenipotenţiar mut. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie, scriind "n-are" într-un cuvînt.
"Olguţa are dreptate de o sută de ori."
Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă, a celor o sută de afirmaţii. Subt ele trase o linie, scăzu şi scrise:
"Olguţa n-are dreptate de o sută de ori".
Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Bun!
Dar tot mai rămâneau o sută... Bine! dacă-i aşa,
"Olguţa n-are dreptate de o sută de ori
Însă Buftea n-are dreptate de loc."
Olguţa respiră, privind epitaful pedepsei... Uşa se deschise încetişor... Monica intră în odaie, privind podelele, cu mâna la gură.
― Monica, ia uită-te ce-am scris!
― Olguţa, începu Monica, uitând să-şi scoată pălăria, eu te-am trădat.
― Cine?! Tu?!
― Da, eu.
― Nu cred! scutură ea capul.
Monica oftă.
― Am fost cu Dănuţ în livadă.
― Şi te-a bătut?
― Nu.
― Ce-aţi făcut atunci?
― ...Am mers...
― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa. Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii, schimbând tonul. Numai să nu te bată... El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial.
― Da, ştie! suspină Monica.
― Ţi-a spus el?
― ...Nu... ştiu eu!
― Sigur. Ai dreptate.
― Da.
― Şi ţi-a spus ceva?
― ...Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.
―De ce?
― Aşa.
― Foarte bine! aprobă Olguţa. Tu eşti prietena mea.
― Da, Olguţa, îţi promit că de-acum înainte sunt numai prietena ta.
― Bine! acceptă Olguţa. N-ai văzut ce-am scris?!
― Cum? Ai şi scris?!
― Uită-te!
― Aa! Numai atâta ai scris! se linişti Monica.
― Ce? Nu-ţi place?
― Nu zic că nu!... Da scriu eu pentru tine.
― Da nu vreau!... Aşa am vrut eu să scriu!
―Tante Alice a văzut?
― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.
― Olguţa, fă-mi şi mie o plăcere... Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.
― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.
― Tu uită-te!
― Asta nu!
― Atunci pune sugătoarea!
― Tţ!
― Fă şi tu ceva! Hai, Olguţa, lasă-mă să-ncep.
― Ştii ce?
― ...?
― Scriu şi eu cu tine!
― Nu vreau.
― Da vreau eu!
― De ce, Olguţa?
― Fiindcă n-am ce face!... Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori, şi eu scriu că am dreptate.
― Hai să-ncepem.
― Monica, n-am condei! se tângui Olguţa, lăsând-o pe Monica să-i ia condeiul.
― Vezi, Olguţa! Lasă-mă pe mine!
― Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!
Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lângă sobă, deschise portiţa, acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise portiţa la loc.
― Ascultă Monica, tu pui numere la-nceput?
― Nu pun.
― Atunci cum ştii cât ai scris?
― Ţin minte.
― Aha!
― Vrei să pun?
― Nu... să-mi spui când îi ajunge la douăzeci.
― De ce?
― Ai să vezi! ...............
Se aplecă peste umărul Monicăi, controlând...
― Aşa! Douăzeci?
― Da.
― Scrie la-nceput numărul cincizeci.
― Vai, Olguţa!
― Fă cum spun .
― Şi tante Alice?
― Nu controlează... Scrie mare de tot "cincizeci"... Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rânduri, şi s-a făcut suta mea.
― Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu, intrînd în salon, mahmur de singurătate.
― Ţi-e foame, Dănuţ?
― Ştiu eu?... Da n-am ce face!
― De ce nu te joci cu Monica?
― S-a dus la Olguţa.
― Du-te şi tu.
― La Olguţa?!
― Bine. Ia o carte şi ceteşte.
― Ce carte să iau?
― Dănuţ!... Eşti băiat mare!... Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.
"Ce rău e să fii băiat mare", căscă Dănuţ răsturnându-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el... Nu-şi dădu voie. "Când eşti băiat mare"... Începu el să-şi vorbească.
― Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.
― Vai, Dănuţ, mai rău decât sălbatecii!... Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?
Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar, peste batista lui.
"Cînd oi fi mare, n-am să-i dau voie nevestii mele să cânte la pian", hotărî el, remarcând lipsa domnului Deleanu.
Şi fiindcă n-o mai asculta, Sonata lunii începu să cânte-n el pentru amintirile de mai tîrziu...
Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate... melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa când nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumânările subt ochii zilei care vede încă...
― Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.
― Lasă, că nu mai am mult.
Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu câte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rând al cincisprezecelea.
― Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată, după oarecare codeală jenată, îţi dau ţie păpuşa mea.
― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!... Tu ce-ai să faci fără păpuşă?
― Nu!... Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Ai isprăvit?
― Am isprăvit... Asta nu-i frumos, Olguţa! Ce-are să spună tante Alice!
― Lasă... Caută-mi o panglică.
Olguţa făcu sul colile.
― Ai găsit?
― Da.
― Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcut pentru premii.
― De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.
― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.
― ...?
― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde... ş-atunci are să uite să mai controleze!
― Vai, Olguţa, tare eşti şireată!
― Aşa-i cînd... "ai părinţi" urmă în gând Olguţa.
― Ce?
― Nimic... aşa spun eu.
― Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşă Anica, sorbind din ochi funda roşie.
― Cine? o luă în primire Olguţa.
― Coniţa!
― Pe cine?
― Pe dumneavoastră, duduie!
― Cum ţi-a spus?
― Spune, cum ţi-a spus?
― Cum să-mi spună, duduie?!... Să veniţi la masă, mi-a spus !
― Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.
― Pentru ce, Olguţa?
― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa.
― Iar începi, Olguţa?
― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul.
― Şi ce-ai să faci?
― Am s-aştept să mă poftească.
― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă?
― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte.
"Al dracului îs fetele!" se mândri Anica, alergând din nou îndărăt.
Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zâmbind; recunoscuse retuşarea.
Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul...
― Am venit.
Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă.
― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu.
Olguţa zâmbi modest şi blazat.
― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ?
Olguţa privi adânc pe domnul Deleanu.
― Mata, mamă dragă.
― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.
― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mână
― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa.
În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond al unei şosele...
Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultând muzica lingurilor de supă. Mânile ei încrucişate odihneau orizontal pe pântece.
― Dănuţ, nu sorbi supa.
Iar!
― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănânci frumos?... Monica, arată-i, te rog, cum se mănâncă supa.
Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vârful lingurii spre buze, insinuând supa, lin, fără murmur.
― Acum fă şi tu la fel.
― Miauuu...
Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară.
― Câţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dând cu piciorul.
O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi şterse cu şervetul un zâmbet înstelat de supă.
Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întâi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lângă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gâtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tâmplele când pe-o parte, când pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele...
― Marş, Ali!
Se dădu lângă Dănuţ, tot scuturându-se, tot gudurându-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!
Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strânseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării.
― Patapum, stâng! Patapum, drept! Patapum, stâng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinând samă de nimic.
C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrântă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strâmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui.
Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întâmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecându-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?"
― Patapum, drepţi!
Patapum făcu un sluj ostăşesc.
― Patapum, bum!
Patapum căzu drept pe spate.
― Patapum, sus!
Patapum învie dînd din coadă.
― Patapum, hap!
Cu o strâmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită.
― Bravo, Patapum!
Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.
Monica râdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu râdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora.
Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.
― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mânile pe urechi.
Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli până subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrânului nemernic.
Acoperindu-şi pletele cu mâinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu.
― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întâmplat?... Hai, spune, Olguţa!
― Ai amuţit, Olguţa? Tu!!
― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu.
― Cine?
― Liliacul! ţipă ea scuturându-şi fiorii în braţele mamei ei.
Un mieunat strident străpunse tăcerea.
― Unde-i?
― ...Uf! S-a dus.
Doamna Deleanu închise ochii, cutremurându-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frângând un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.
― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus.
― Nu cred.
― Olguţa, lasă copilăriile!
― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgând cu coada ochiului.
― Da, da! S-a dus.
Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ.
― Eram sigură că râzi! Nu-ţi dau voie să râzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.
― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă.
― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa se-ncruntă o clipă numai şi pufni de râs.
― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci?
― Întreab-o pe mama.
― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci?
― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu.
― Atunci de ce m-a trimis papa la tine?
― Întreabă-l!
― Eu ştiu, dădu din cap cu tâlc, Olguţa.
― De ce, mă rog?
― Să spun?
― Spune.
― Fiindcă şi tu te temi de lilieci!
― Olguţa, nu fi obraznică!
― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă.
― Sigur. Tu eşti prietena mea.
"Ce proastă-i Monica", gândi c-un fel de respect Dănuţ, pe care nimeni nu-l ştia că se temuse, decât pisicile de subt masă, călcate pe coadă.
― Dănuţ, strânge-ţi şervetul.
Pe-al Olguţei îl păturise Monica, aşa că ochii lui Dănuţ întâlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei, la pândă. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!... Dănuţ se concentra asupra şervetului.
― Mamă, hai să vorbim franţuzeşte, propuse Olguţa, aruncând o privire spre Dănuţ.
― Cum nu? consimţi surprinsă, dar cu plăcere, doamna Deleanu.
― Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ; luându-şi inima în dinţi.
― De ce, Dănuţ;? Stai cu noi. Vorbim, cu toţii, împreună.
Dănuţ clipi, înghiţi şi se supuse. Răzbunarea Olguţei începea.
Teatru radiofonic
La Medeleni -de- Ionel Teodoreanu - (167: 28min) - Mirela Gorea,Diana Lupescu,Adrian Pintea,Alexandrina Halic,Iarina Demian,Ion Pavelescu,Mihai Mereuţă,Corado Negreanu,Dana Dogaru,Mihai Dinvale,Constantin Cojocaru,Elena Sereda,Virginia Mirea,Irina
