Moş Ion Roată şi Unirea
de Ion Creangă
La 1857, pe se când fierbea Unirea la Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, Mihail Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul de fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
- Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.
- Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân scărpinându-se în cap.
- Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă dânsele spre cumplita urgie şi pieire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci precum ne închinăm noi moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem. Că de aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, cum a şti el mai bine!
- Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, dacă nu-ţi şti dumneavoastră ce-i pe lume, noi ţărănimea de la coarnele plugului avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?
- Ba eu drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: Ţăranul când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte, să ierte cinstită faţa dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumneavoastră învârtiţi condeiul şi când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb...Dumnezeu v-a dăruit cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi prostimea...
- Ba nu, oameni buni, s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi, pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă sfânta biserică în toate zilele, mai bine de 1850 de ani.
- Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput.
- Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
- Ba eu tot nu, cucoane, răspunse Moş Ion Roată.
- Dumnezeu să mă ierte, Moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo în ogradă la mine bolovanul cel mare?
- Îl vedem, cucoane.
- Ia fă bine şi adă-l ici lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
- S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
- Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să rădice bolovanul, dar nu poate.
- Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata, bade Ilie, şi dumneata, bade Pandelachi.
În sfârşit se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl rădică pe umere şi-l duc lângă boier.
- Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:
În sfârşit se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl rădică pe umere şi-l duc lângă boier.
- Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:
Unude-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni!...Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles?
- Ba eu unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.
- Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.
- Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
- Moş Ioane - zise acum boierul cam tulburat de multă obosală - ia spune dumneata în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
- Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare; dar de la vorbă până la faptă este mare deosebire - Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine ar fi, dac-ar fi aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală...Iar de la bolovanul dumneavoastră...am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a o purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia nu mi-a părea rău...
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
- Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...
Iar boieriul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.
