Ştefan cel Mare, biruitor în lupta de la Vaslui
de Dumitru Almaş
Ştefan voievod a fost domnul Moldovei, dar şi unul dintre cei mai vrednici voievozi ai tuturor românilor. Înţelept, iubitor de popor şi de fapte mari, el şi-a închinat toată viaţa libertăţii poporului şi înfrumuseţării ţării. El a susţinut multe şi grele lupte cu tătarii şi cu alţi duşmani ai românilor.
Una din cele mai mari bătălii a dat-o Ştefan Vodă la Vaslui. Era vreme de iarnă, când sultanul turcilor a trimis o mare armată asupra ţării noastre. O conducea un general iscusit, mare războinic, numit Soliman paşa. El credea că-i va înfrânge pe români şi ţara lor o va supune repede.
Ştefan Vodă avea o oştire de trei ori mai mică. Dar oştenii români îşi apărau ţara. Şi de aceea se băteau până la moarte. Iar voievodul Ştefan s-a dovedit foarte priceput la conducerea oştirii şi foarte viteaz în luptă.
Cum am spus, era iarnă. Auzind că vine mare primejdie duşmană, Ştefan şi-a adunat oastea în mijlocul ţării, la Vaslui. Apoi, în calea lui Soliman a pustiit totul: sate, oraşe, a surpat podurile, a ars clăile de fân, a ascuns grânele. Oamenii s-au tras spre munte, la adăpost. Astfel, armata lui Soliman a înaintat foarte greu. Soldaţii lui au suferit de foame şi de frig. Mulţi cai au murit din lipsă de hrană.
În preajma Vasluiului, Ştefan voievod şi-a aşezat oastea pe malul unui râu mocirlos, în lungul căruia se afla drumul, pe care aveau să treacă duşmanii. Aşa cum a poruncit voievodul, oştenii s-au ascuns în păduri şu după dealuri. De acolo, au pândit apropierea năvălitorilor.
În ziua când armata lui Soliman paşa a ajuns în dreptul românilor, pe valea râului s-a lăsat o ceaţă deasă. Ştefan Vodă a zis către căpitanii săi:
- Punem buciumaşii mult înainte să sune, la porunca mea. Duşmanul va crede că noi suntem acolo şi va înainta pe valea asta cu mocirlă în dezgheţ. Iar noi îl vom lovi din dreapta şi din stânga şi-l vom strivi.
- Bine-ai chibzuit Măria-Ta! au zis căpitanii.
Soliman a intrat cu toată oastea în valea râului. Dar, din pricina ceţii, abia vedea la câţiva paşi. Înainta orbeşte.
Şi, deodată, buciumele românilor au răsunat prelung. Tunurile au început să bubuie, iar din adăposturile lor, românii au tăbărât asupra duşmanilor. Pe mulţi i-au ucis. Pe alţii i-au împotmolit în mlaştina cu sloiuri de gheaţă. În vârtejul luptei, Ştefan voievod însuşi s-a bătut, drept ca un Făt-Frumos cu zmeii. Şi conducea bătălia şi se lupta în fruntea ostaşilor săi. Mulţi duşmani fost-au zdrobiţi de buzduganul lui. Dar, înaintând mult în mulţimea turcilor, unul a repezit suliţa asupra lui. Sărind cu calul, a scăpat neatins şi a continuat să dea cu spada în dreapta şi în stânga. Zărindu-l prin ceaţă, mai mulţi turci s-au năpustit asupră-i. Ştefan i-a răpus. Dar, deodată, un turc a înfipt suliţa în calul voievodului, drept în piept. A săltat cu deznădejde bietul arnăsar şi repede s-a prăbuşit, cu călăreţ cu tot. Vreo zece turci s-au repezit atunci asupra voievodului, să-l străpungă cu suliţele, ori iataganele.
Dar oştenii din straja domnească l-au apărat cu toată vitejia, doborând vrăjmaşii toţi.
Printre cei care loveau cu ghioaga în turcime s-a aflat şi oşteanul Şoiman al lui Burcel. El a fost cel care l-a ajutat pe vodă să încalece pe un alt cal adus, în graba mare, de un slujitor.
Dar când se depărta de voievod, un turc a ieşit cu iataganul pe la spate şi a tăiat braţul drept al lui Şoiman. Şi l-ar fi ucis dacă în acel moment n-ar fi sosit un pâlc mare de români care au respins pe turci şi au salvat viaţa lui Şoiman al lui Burcel. Braţul lui drept a rămas însă acolo, pe locul bătăliei, printre cadavrele duşmane, în zăpada înroşită de sânge.
Bătălia de la Vaslui a fost o strălucită biruinţă românească. Soliman paşa, cu armata, câtă i-a mai rămas, s-a întors în ţara lui. Asemenea ruşinoasă înfrângere nu mai suferise, până atunci, niciun alt mare general turc.
