Pif, Paf, Puf

Pif, Paf, Puf

Capitolul I

„Au fost odată trei prieteni”

                                de Cezar Petrescu

Pif era băiatul. Paf era paiaţa. Puf  era căţelul. Şi tustrei erau prieteni la cataramă.

Iar minte? Minte aveau tustrei să mai împrumute şi la alţii.

Nimeni însa n-ar putea să spună care dintre ei e mai deştept decât celălalt. Nici ei nu se pun de pricină, când e vorba să se ştie care e mai deştept. Câteodată, căpetenia jocului era Pif. Atunci Pif şi Paf merg după el şi-i ascultă poruncile. Altădată o ia Puf înainte. Atunci băiatul şi paiaţa se supun căţeluşului. Pe urmă, hop! Iată-l şi pe Paf că vine cu ideile lui!
Ideile lui Paf sunt întodeauna năstruşnice. E o paiaţă mucalită şi plină de haz, cum nu mai are pereche. Aceasta o ghiceşti îndată ce te-ai uitat întâia dată la Paf.
Te uiţi la el: el râde la tine! Stă rezemat pe spate, în mâini, te priveşte de jos în sus şi râde cu gura întinsă până la urechi.

Are o haină vărgată de toate culorile. În tărcătura aceasta afli orice vopsea îţi pofteşte inima. Vrei albastru? Poftim albastru! Vrei roşu, iată şi roşu! Vrei negru, alb, portocaliu, verde, galben, cafeniu? În haina lui Puf se găseşte câte o probă din toate vopselele. Parcă şi-a făcut costumul dintr-o farfurie întreagă cu coji de ouă încondeiate.

Altul s-ar ruşina de asemenea împestriţare caraghioasă. Paf e vesel şi pare foarte mândru. Tot aşa de mândru e şi de nasul lui. Un nas lung-prelung, ascuţit şi roşu în vânt, ca un ardei iute.
Un moţ de păr verde îi spânzură de sub scufie, până pe nas. Cine-a mai văzut oare vreodată păr verde? Ei, bine, Paf are părul verde şi el găseşte că-i stă foarte frumos. Ba încă el râde înaintea tuturor de aşa năzdrăvănie!

Dacă îl apuci cu mâna şi-l strângi de piept, deodată Paf cască gura şi scoate un ţipăt subţire de muzicuţă. Te-ai speriat şi l-ai scăpat jos. Paf începe a se da peste cap. O dată, de două ori, de trei ori, de zece ori. Se învârte până ce cade obosit, pe burtă cu nasul lui de ardei în pământ: Paf! Aşa rămâne şi crezi că s-a sfârşit. Te pleci să-l ridici. Paf zvâcneşte încă o dată în sus şi începe a se da peste cap de-a-ndărătelea, repede-repede, să nu-l ajungi din urmă. Căţelul latră la dânsul şi strigă:

— Hei, Paf! Ajunge! Ai să-ţi turteşti nasul, comediantule!
Iar Paf se opreşte să răsufle. Se aşază în fund, cu moţul scufiei atârnând pe nas şi râde cu gura lui întinsă până la urechi. Şi râde, şi râde...

Nici nu se poate să te uiţi la nasul lui şi să nu te umfle şi pe tine hohotul.
Acesta e singurul lui cusur. Aşa ceva nu-i place nici lui Puf.
Puf spune că Paf nu ştie să fie niciodată serios. Prea le ia pe toate în glumă.

— Paf! îl dojeneşte băieţelul. Fii şi tu o dată serios în viaţa ta! Spune ce ne facem acum? Am spart ghiveciul cu flori. Floarea pe care o uda şi o îngrijea mămica în fiecare dimineaţă. Când o să dea mămica peste isprava noastră, mă tem că o să mâncăm o zdravănă papară. Haide, fii serios şi dă-mi un sfat: ce să facem acum?

Paf râde cu gura până  la urechi:

—Ha-ha-ha! Va să zică mătăluţă ai spart ghiveciul cu flori? Ei, bravo! Te poţi lăuda că azi ai făcut o bună ispravă. Dar de ce spui că isprava e a noastră? Şi de ce crezi că o să mâncăm papara noi, cu toţii? Tu l-ai spart! Tu ai să mănânci papara, nu noi! Şi încă ce papară! Îmi vine să râd de pe acum.

Pif se întoarce spre căţeluş şi spune foarte necăjit:

— Acum vezi şi tu, dragă Puf, dacă ai cu cine vorbi? Eu sunt amărât ca vai de capul meu şi el se hlizeşte. Până când, într-o zi, am să mă supăr...

Paf râde încă mai vesel. Se dă peste cap, înainte şi înapoi.
— Ha-ha-ha! Pif a spart ghiveciul cu flori şi tot el se supără. Poftim cu toţi să ne veselim

de aşa omuleţ!

Şi dăi înainte. Şi dăi înapoi. Şi râzi până când paiaţa cade ostenită în nasul ei de ardei: Paf!

Puf, sprijinit în coadă, se uită şi el tare supărat.
— Ai dreptate! spune din ochi băiatului. Acest Paf nu ştie ce e aceea supărare şi necaz pe

capul omului! Începe să mă scoată şi pe mine din sărite. Ia mai bine să-l înşfac puţin şi să-l scutur oleacă.

Puf înşfacă paiaţa de piept, cu dinţii. Fuge cu ea în jurul camerei şi o scutură zdravăn. Paf ţipă din muzicuţă. Dar nu se opreşte din râs. Nu-l doare. Se gâdilă!
DupĂ ce l-a scuturat bine, Puf îl pune jos. Dă din coadă, îl priveşte şi-l întreabă:

— Ei, onorabile! Ţi-a plăcut? Îţi mai vine şi acum să râzi?
— Ba bine că nu!

Paf râde, cum n-a mai râs niciodată. A întins o gură, că poate să se muşte cu ea de urechi. Şi ca să arate că nici nu-i pasă, mai face o duzină de tumbe la deal şi la vale.

— Lasă-l încolo! spune Pif cu lehamite. Din ale lui nu-l putem scoate. Atâta ştie! Râde şi face tumbe. Până când o dă şi el odată de nevoie şi de necaz să spargă un ghiveci cu flori. Atunci să-l vedem!

Puf clătină din coadă, semn că e de aceeaşi părere.
Dar mi se pare că nu v-am spus ce fel de căţel este Puf. Dacă nu-l cunoaşteţi, nu puteţi şti

ce inimă are. E un căţel alb şi pufos, cu nişte ochişori mari şi negri, ca doi nasturi de pantofi. O zgărdiţă, să nu se piardă. Dar cum să se piardă, dacă el nu iese din casă decât din an în Paşte?
Puf nu s-a jucat niciodată cu alţi căţei. El s-a trezit în camera lui Pif, la al treilea rând. Şi acolo a rămas de când era mic. Nu cunoaşte alţi prieteni, decât pe Paf şi pe Pif. De la fereastră se uită câteodată în stradă. Vede alţi căţei. Ba uneori şi nişte câini mari şi fălcoşi, cât nişte uriaşi. Nu-i dă în gând să se dea jos şi să se zbenguiască cu dânşii. Prietenii lui îi ajung.

Aşa e el, un prieten credincios, cu durere la necazurile altora. Nu e ca Paf, să râdă când i se întâmplă o nenorocire lui Pif. Chiar acum era gata să arate cum înţelege să ajute pe om în nenorocire. Îl atinge cu laba pe Pif.

— Tare te mai văd eu amărât, dragă Pif! Cam ghicesc eu ce te doare. Mi se pare că nu ştii ce-ai să răspunzi, când te-or întreba cum s-a spart ghiveciul. Am nimerit bine?

—    Lasă-mă, Puf, nu-mi mai aduce aminte!

Căţelul se uită la prietenul lui, cu ochii mici şi buni. Îl apasă cu laba pe genunchi. Clatină coada pufoasă şi spune din ochi:

— Haide, Pif, nu mai fi mâhnit! Am eu o idee! Ce-ar fi, adică, să dai vina pe mine? Zici că m-am repezit cu botul şi că eu l-am spart. Cu mine socoteala e mai uşoară. Eu sunt un căţel prost şi nimeni nu-şi pune mintea cu mine.

Pif a ridicat capul şi s-a luminat puţin. Într-adevăr, ar fi o bună idee! Îl apucă pe Puf de gât, înduioşat, şi-l sărută pe bot.

— Vrei tu să spun asta, Puf? Vrei tu cu adevărat să suferi ocară în locul meu?
Puf dă din coadă în semn de aprobare:

— Pentru un prieten, ce nu fac eu!

— Şi dacă mănânci bătaie?

— Mă ascund sub pat.

— Şi dacă te ajunge cu băţul până acolo?

— Ţip şi fac scandal să se sperie toţi vecinii.

— Şi dacă te pune la post şi nu-ţi dă porţia de mâncare?

— De asta n-am eu nicio grijă! Ştiu că ai să-mi aduci, pe ascuns, un oscior şi o bucată de

prajitură de-a ta.

Pif îl mai sărută o dată. Căţelul îl linge drăgăstos pe nas. Băiatul se întoarce spre Paf, ca să-i dea o lecţie.

— Ai văzut? Aceasta înseamnă adevărată prietenie! Nu ca tine... Să râzi şi să te bucuri de nenorocirea altuia!

Paf râde cu gura până la urechi şi cu canaful scufiei spânzurând pe nas.

— Ha-ha-ha! Auziţi, domnilor! Şi spuneţi dacă aşa ceva aţi mai văzut. Unul face isprava şi altul vrea să mănânce bătaia. Daţi-vă la o parte, să mai fac câteva tumbe de veselie!

— Eşti un măgar! spune Pif, supărat.

Paf s-a oprit din tumbe. Duce o mână la pieptul lui cu pete tărcate.

— Eu, măgar? Ai noroc tu, de ce ai... Altfel, ţi-aş spune cine cred eu că are să se prefacă, acuşi-acuşi, într-un măgăruş cu urechile mai mari decât el!

— Ei, spune! Poftim! Cine crezi tu că are să se prefacă într-un măgăruş?
Paf râde şi se uită cu ochii lui de sticlă, în tavan. A cam sfeclit-o! Dar nu e el paiaţa aceea care să se dea în laturi când e vorba să spună ce gândeşte. Se uită în tavan şi nu spune chiar de-a dreptul.

Spune aşa, ca pentru alţii:

— Ha-ha-ha! Să vă spun eu cum se preface omul în măgar. Eu cunosc unul care nu mai are mult. Au şi început să-i crească urechile! Omul se preface în măgar atunci când mai întâi face el boroboaţele şi pe urmă lasă să cadă vina pe alţii. Te-aş ruga, domnule Pif, să te uiţi puţin în oglindă. Mi se pare că urechile ţi-s acum mai lungi ca adineaori.
Paf a spus ce gândeşte el şi a pornit iaraşi să se dea de-a tumba, până ce-a ajuns cu nasul de ardei pe covor: Paf!

Pif nu ştie ce să creadă. Încă n-a mai pomenit aşa obrăznicie! Întâi i-a venit să-l ia pe Paf de scufie şi să-l arunce cât colo, sub pat. Ca să se înveţe minte dumnealui şi să mai îndrăznească altă dată. Auzi? Să-l facă pe el măgar?

Pe urmă, Pif şi-a făcut socoteala că prietenul lui cu nas de ardei şi cu zurgălău la scufie tot are puţină dreptate. Ba, nu puţină! Are chiar toată dreptatea, când te gândeşti bine. Aşa o învârte Paf întotdeauna. Crezi că glumeşte şi că se strâmbă. Când colo,     râzând şi scălămbăindu-se, el spune omului adevărul, în faţă.

Şi în ziua aceea Pif n-a dat vina pe prietenul lui, Puf. A mărturisit singur cum s-a întâmplat cu ghiveciul de flori. Şi bine a făcut!

Se temea el grozav să nu-l pună la post de prăjitură. N-a fost nimic. A scăpat ieftin. S-a ales numai cu o ocară, de care Paf râdea pe înfundate, cu nasul lui de ardei în pământ, gata-gata să-i plesneasca muzicuţa.